Povestea vasului crapat
O femeie avea două vase mari, pe care le atârna
de cele două capete ale unui băţ, cobiliţă, cum numesc muntenii
instrumentul ăsta de transport, şi le căra pe după gât. Un vas era
crăpat, pe când celălalt era întreg. Cel întreg îşi făcea pe deplin
datoria: îşi purta până acasă întreaga cantitate de apă... pe când cel
crăpat ajungea mereu acasă cu doar jumătate din apa cu care fusese
umplut… Se simţea tare incapabil…
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic:
femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun
era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de
ruşine cu imperfecţiunea sa şi se simţea atât de rău fiindcă nu putea
face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!
După doi ani de frustrări şi
autoreproşuri, i-a vorbit într-o zi femeii, lângă izvor:
“Mă simt atât
de ruşinat, pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot
drumul până acasă!”
Bătrâna a zâmbit: “Ai observat că pe
partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltă nu? Asta pentru că am
ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea dinspre
tine a potecii, şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi.
De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi
fost aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care împrospătează casa.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu