Demult,
tare demult, când picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai păşeau pe
acest pământ, s-a iscat din senin o furtună, cum nu se mai pomenise.
Grindina era cât oul de porumbel, vântul smulgea pietrele din loc iar
cerul se întunecase ca la venirea nopţii, măcar că era miez de zi. Maria si
Iisus tocmai se aflau atunci pe drum, la
marginea unei păduri, şi au cerut adăpost copacilor, care însă se
ascundeau, care mai de care mai zgribuliţi şi mai înfricoşaţi. Mândrii
stejari şi fagi nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că
abia îşi puteau păzi frunzişul bogat de urgia cerurilor – unde să-i mai
adăpostească şi pe cei doi călători? Merii şi perii au spus că trebuie
să-şi apere fructele, sălciile şi plopii s-au făcut că nu-i băgau în
seamă şi au tăcut. Dintre toţi, doar bradul s-a învoit să le ofere
adăpost. El a spus: „Fructe mândre pe care să le apăr nu am, frunzişul
meu e făcut din ace ascuţite, care nu se tem de grindină, oamenii mă
ocolesc şi mă socotesc nefolositor, dar dacă vreţi să-mi cinstiţi
acoperământul cu prezenţa voastră, eu vă voi primi cum voi şti mai bine
şi am să învelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese”. Zis şi
făcut. Pruncul Iisus şi Maria au fost păziţi cum nu se poate mai bine de
bradul cel vrednic.
Apoi furtuna s-a oprit iar soarele a răsărit, din nou, mândru pe cer.
Atunci, ieşind din adăpostul cetinei, Iisus cuvântă astfel către brad:
„Dintre toţi copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu,
prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti. Fie ca de azi înainte, iarna,
tu să nu-ţi mai lepezi frunzişul, ca ceilalţi copaci, ci să-l păstrezi
veşnic. Apoi, fie ca acele tale înţepătoare să capete o mireasmă care
să-i bucure pe oameni, să le dea putere şi să le vindece bolile, astfel
încât ei să te preţuiască aşa cum se cuvine. Cât despre lipsa ta de
rod, fie ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi
terminat, oamenii să te împodobească şi să pună pe ramurile tale toate
bunătăţile, iar atunci când se vor strânge în jurul tău, ei să se
gândească la Mine, pentru că tu eşti copacul cel mai drag Mie”.
A rămas în pădure bradul cel falnic, cu darurile sale
nemuritoare, precum şi această poveste murmurată de frunzişul copacilor,
înfioraţi de minunea dumnezeiască.